the neverending story

O masă neagră, în mijlocul camerei. Pereţii alb-intens proaspăt vopsiţi, care încă păstrează mirosul acela, radiază o aură de cavou viu. Podeaua din lemn scârţâie la fiecare pas în timp ce el se apropie de scaunul din faţa mesei. Se apropie încet, parcă încercând să nu deranjeze spiritele din încăpere.Hmm...deşi el ştie că e o clădire nouă, un apartament care nici măcar nu e mobilat, cu excepţia camerei unde se află acum, ceva îl face să tresară de fiecare data când se apropie de masă cu intenţia de a continua lucrul. „E lumina care cade ca o rază solitară exact pe scaun”, îşi spune. Altceva nu poate fi, cu siguranţă e lumina, îi şoptesc eu. „Şi stai liniştit, vei cere să fie schimbată podeaua din lemn cu piatră, având în vedere faptul că nici sunetul sinistru al propriilor paşi nu ajută la demistifiere”. Se aşează pe scaun şi aruncă o privire pe geam...parcă îl şi aud gândindu-se...”doamne, ce frumoasă e pădurea iarna aceasta...pădurea unde mergeam cu prima mea iubire să ne plimbăm, unde a fost primul meu sărut...” şi mă opresc aici pentru că mi se face brusc greaţă de atât patetism şi melancolie. Cum poate să se gândească în fiecare zi, la ora 5 după-masa, când se aşează la masa lui de lucru neagră, la acelaşi lucru? Şi pe deasupra mai şi cade într-o stare în care pare că e un mort viu într-un cavou alb, desenând prostii la o masă. Sună cretin, dar aşa este...intră într-o transă din care nu mai iese decât seara târziu, când i se face foame şi aproape adoarme. Parcă-i şi văd faţa cu grimasa de mirare aferentă când vede ce a desenat în aşa-zisa transă...acelaşi copac, din nou, dar totuşi puţin diferit de cel de data trecută...un copac chel, fără rădăcini...el îşi explică lipsa rădăcinilor prin faptul că nu se văd, că sunt îngropate în pământ. I-aş şopti subtil că se uită cam rar la televizor şi nu a văzut ultimele emisiuni de pe canalul Human Planet. Că nu mai există copaci şi păduri de mai bine de o sută de ani, că....Hai că m-am prins că eşti şi tu curios ce mai este la televizor, dar toate vin la timpul lor. Acum să ne concentrăm la iubitul nostru desenator, care îşi admiră „noua operă” şi apoi, cu o mişcare scurtă întinde mâna după dosarul său preţios. Se opreşte brusc. Urăsc sunetul pe care îl face când se ridică de la masă, frecâd scaunul de podeaua scârţâindă, mişcâd puţin şi masa. Se duce la geam cu desenul în mână şi îşi priveşte chipul. El e acelaşi tip chel, banal prin ochii săi inexpresivi, aproape catatonici, de un verde-gălbui atât de comun. Încearcă să vadă dincolo de carne, suprapunînd imaginea pădurii de afară cu cea a feţei sale. „Nu vei reuşi”, îi şoptesc...„stai cuminte în banca ta, dacă vrei să mai vezi vreodată”.